Naţionalismul a reprezentat una dintre cele mai puternice forţe care au marcat Europa secolului al XIX-lea şi care a cauzat mişcări revoluţionare şi retrasarea a numeroase graniţe. Şi compozitorii, la randul lor, au fost influenţati de acest spirit, mai ales dacă aparţineau unui popor care tocmai devenise conştient de moştenirea sa natională sau care se simţea oprimat politic sau cultural. De exemplu, cehii şi maghiarii erau supuşii Imperiului Austriac, în vreme ce Polonia şi Finlanda figurau printre dominioanele îndepărtate ale Ţarului rus.

Inspiraţia naţională

Doi dintre cei mai mari compozitori romantici s-au lăsat şi ei cuprinşi de sentimentele naţionale, cu toate că acestea nu le-au marcat întreaga operă. Frederic Chopin (1810-1849), de origine polonez, şi-a petrecut întreaga sa viaţă la Paris unde a compus şi a devenit faimos ca pianist de mare virtuozitate dar sentimentele sale faţă de patrie i-au rămas integre; mazurcile şi polonezele erau inspirate direct din dansurile populare poloneze şi, conform legendei, turbulenta sa operă, Studiu revoluţionar, a fost compusă în furia şi tristeţea profundă provocată de suprimarea sângeroasă a revoluţiei poloneze din 1831.

Compozitorul maghiar Ferencz (Franz) Liszt (1811-1886) a fost un alt artist de talie intenatională. El a compus celebra Rapsodie maghiară şi alte poeme simfonice cu caracter „national”, dar inspirate, se pare, mai mult din muzica ţiganilor decât a propriului său popor.

Naţionalismul muzical era mult mai des întâlnit la compozitorii ruşi. Rusia reprezenta o mare putere imperială, însă o anumită rămânere în urmă a determinat clasa conducătoare să neglijeze traditiiţe naţionale: nobilimea rusă vorbea franţuzeşte şi patrona, cu precădere, literatura şi muzica vestică sau în stil vestic. Reacţia împotriva acestei atitudini a fost condusă de compozitorul Mihail Glinka, cel care a compus O viaţă pentru ţar (1836) şi Ruslan şi Ludmila (1842), primele opere care prin teme erau specific ruseşti şi care erau cântate în limba ţării.

Glinka a fost ridiculizat pentru că a compus „muzică pentru birjari” şi bătalia a fost câştigată mult mai târziu, în decursul secolului, de către compozitorii „puternici”. Grupul acestora era format din cinci personalităţi care nu doar au compus muzică „nationalistă” dar au şi dus o adevarată campanie de presă pentru a o promova şi care au infiinţat propria lor „Scoala Liberă de Muzică”, la concurenţă cu Conservatorul din St. Petersburg. Până la înfiinţarea conservatorului, în 1862, în Rusia nu exista posibilitatea unei pregătiri muzicale şi majoritatea compozitorilor „puternici” compuneau doar în timpul liber, ei având, de fapt, alte servicii oficiale.

Cu toate acestea, grupul includea trei mari personalitati: Alexander Borodin, Nikolai Rimski-Korsakov şi Modest Mussorgski. Opera Prinţul Igor a lui Borodin (reprezentata pentru prima dată postum, în 1890) evoca un episod plin de culoare din trecutul medieval al Rusiei, cu influenţe orientale, simţite în Dansuri Polovţiene. Cel mai cunoscut însa a fost Mussorgski, a cărui opera Boris Godunov (1874), saturată cu melodii şi istorie rusească, este o capodoperă mondială şi natională. Marele compozitor rus, reprezentant al generaţiei care a urmat, Piotr Ceaikovski, a compus în stilul european tradiţionalist, cu toate că un numar de opere, printre care Evgheni Oneghin (1879), sunt localizate în Rusia.

Sentimentele înşelătoare

Sentirnentul national era foarte puternic şi în rândul cehilor, ca o reacţie împotriva dominaţiei germane. În acelaşi timp, marea tradiţie muzicală germană – mai ales cea simfonică – avea o valoare care nu tinea cont de loialitatea naţională şi care acţiona ca un magnet pentru toţi marii compozitori. Marele compozitor de muzică simfonică Antonin Dvorak, la fel ca rusul Ceaikovski, a compus în spiritul acestei traditii şi chiar şi operele lui mai nesemnificative, cum ar fi Dansurile Slavone, sunt influenţate doar în mică măsură de muzica populară cehă. Un compozitor mai în vârstă, Bedrich Smetana, era însă un patriot ardent, care a luat chiar parte la revolta din 1848 împotriva austriecilor şi a fost obligat să petreacă mai mulţi ani în exil. El a înfiinţat o şcoală naţională care aborda teme influenţate de stilul popular, folosind limba cehă şi pentru opere sau lucrările corale. Moştenirea lăsată de el include cele şapte poeme simfonice numite Ţara mea (Ma Vlast) (1874-1879) şi opere folclorice comice cum ar fi Mireasa vândută (1866).

Prima muzică tipic scandinavă a fost compusă în ţări în care sentimentele naţionale au
fost provocate de dominaţia străină. În Norvegia, ocupată de Suedia până în 1905, Edvard Grieg a utilizat temele folclorului norvegian în suitele sale Peer Gynt şi în Concertul pentru pian în A minor, opere care l-au facut celebru. Finlanda, provincie rusească pana in 1917, l-a produs pe Jean Sibelius, care a dat poemelor simfonice şi suitelor sale titluri cu continut naţional. Finlandia (1899), operă compusă ca o alegorie patriotică, a cauzat un mare scandal şi a fost chiar interzisă pentru un timp de autorităţile ruseşti. Fără a face apel în mod direct la temele muzicale populare, Sibelius a compus opere care evocau lacurile pustii şi zăpezile, caracteristice peisajelor finlandeze.

În jurul lumii

Impulsul naţionalist a atins intensitatea maximă în secolul al XIX-lea, dar el s-a manifestat şi mai tarziu, în Spania (Albeniz, Granados, de Falla) şi Ungaria (Bartok, Kodaly). Mai apoi, în secolul al XX-lea, un nou sunet distinct, englezesc („grădina Angliei”), a început să se faca auzit în mod curent în lucrările lui Sir Edward Elgar (1857-1934) şi în ale altor compozitori. Mai recent, în Statele Unite ale Americii, compozitori ca Aaron Copland (1900-1990) au dorit să insufle operelor lor un nou stil, american, inconfundabil.

_____
Sursa: Naţionalismul în muzică, Arborele Lumii.

Advertisment

LĂSAȚI UN MESAJ