Printe puţinele păsări care pot face faţă periculosului Ocean al Antarticii sunt petrelii. Cel mai mare şi poate cel mai cunoscut petrel este albatrosul – o pasăre care poate petrece mai mulţi ani desupra oceanelor fără a coborî pe uscat.

Lungimea: 1,1-1,35m
Anvergura aripilor: 2,5-3,5m
Populaţia globală: 50-60.000 perechi
media de viaţă: cca. 50 de ani

Marile oceane din jurul Antarcticii oferă un mediu bogat în hrană pentru păsările capabile să se adapteze şi să supravieţuiască acolo. Curenţii ascensionali ce se ridică din adâncurile oceanelor transportă nutrimente care hrănesc mult plancton al crustaceelor, peştilor si sepiilor, la rîndul lor mâncate de foci, delfini şi balene.
Dar păsările îşi iau cu greu partea din acest belşug. Ele trebuie sa rezolve trei probleme: în primul rând, locurile bune de hrănire pot fi la sute de kilometri depărtare de uscat şi nu rămân în acelaşi loc de la un anotimp la altul; în al doilea rând, mările sunt furtunoase – adesea bătute de vânt şi reci; în al treilea rând, locurile de cuibărit sunt puţine şi la distanţă unele de altele.

Exista două grupuri de păsări care au reuşit să se adapteze la acest mediu – pinguinii şi petrelii. Cel mai mare petrel este albatrosul, a cărui adaptare cea mai evidentă la călătoria oceanică pe distanţă mare sunt aripile înguste foarte lungi, cu o anvergură totală de 3,5 m, dând păsării aspectul unui aeroplan.

AlbatrosiiScopul acestei forme este de a călări vânturile aproape de suprafaţa apei cu un efort cât mai mic posibil. Planând cu vântul în spate, albatrosul pierde încet din înălţime, până când ajunge aproape de valuri. Aici viteza vântului este mai mică. Pasărea virează într-o parte parte pentru a se întoarce împotriva vântului, fiind ridicată de acesta. Cu cât se înalţă mai mult, cu atât viteza vântului este mai mare, albatrosul ridicându-se aproape pe verticală. Întorcându-se cu vântul în jos, începe o altă planare lungă, fără efort, în îndepărtare. Aceasta înseamnă că albatrosul călătpreşte pe un traseu buclat deasupra apei.

Zborul cu vântul

Asemenea tuturor petrelilor, ciocul albatrosului este compus din plăci osoase, deschizăturile nărilor fiind închise în tuburi scurte. Este posibil ca acest mecanism să permită păsării să detecteze mici variaţii ale presiunii aerului, apreciind astfel momentul potrivit de a se întoarce deasupra valurilor pentru a folosi cât mai eficient puterea vântului.albatros

Prin această metodă de zbor, numită plutire dinamică, albatrosul poate parcurge distanţe mari fără o singură bătaie a aripilor. Avantajul este că are nevoie de mai puţină hrană decât păsările care folosesc energie în zborul cu bătăi ale aripilor, astfel încât se poate hrăni cu peşti şi sepii prea mari pentru a fi prinse de alte specii. Astfel albatrosul este scutit de concurenţă la mâncare a păsărilor marine mari mici.Albatrosul

Această metodă de zbor are însă doua dezavantaje: albatrosul nu poate zbura departe dacă nu suflă vântul, deoarece aripile sale sunt prea lungi pentru zborul obişnuit cu bătăi ale aripilor, cu excepţia distanţelor foarte mici; el trebuie să stea liniştit pe mare şi să aştepte. În plus, el îşi poate lua zborul sărind de pe o stâncă înaltă sau acolo unde există un versant abrupt bătut de vânt, astfel trebuind doar să îşi deschidă aripile pentru a fi ridicat lin în aer.

Citeşte: Albatrosul – viaţa în familie

_____
Sursa: 
Albatroşii, Arborele Lumii.

Advertisment

LĂSAȚI UN MESAJ